La pas prin satul nimanui…

„Fiind băiet păduri cutreieram”…dar satul acum e al copiilor si batranilor.
Cu amaraciune vad pe zi ce trece cum satul nostru se pierde asa cum se pierd lemnele din padurile noastre. Am inceput cu pierderea numelui „Valea Mare” am continuat cu tineretul de acum 10-20 de ani care nu a plecat de bine si continua cu tineretul de acum care tot pleaca .. si nu de bine. Ma uit cum suntem vanduti cui are punga mai mare…. la nevoie merg si forinti..

Sunt putini care se incumeta sa ramana, sunt putini care incearca sa faca ceva si muncesc ca robii poate poate o vor duce la capat si nu ar fi nevoiti sa treaca hotarul.. putini reusesc. Sunt putini cei ce se intorc cu speranta si proiecte ca vor face ceva si nu vor mai pleca.. Majoritatea renunta dupa o lupta cu morile de vant (sistemul & mentalitatea)..si satui de jocuri care se termina cu rocada la nebun si sah mat la alegator. Desi din 89′ si pana astazi  au trecut ani multi si ne-am fi asteptat la  schimbari de mentalitati macar odata cu primaru’, tot au ramas angajati ai primariei cu apucaturi de fosti sefuti pe la CAP sau angajati la Metro  pe salar minim pe economie , frustrati, cu egouri enorme , care te privesc de sus si in scarba cand ai treaba la primarie.. ca de noi suntem pleava.. muritorii de rand…

Mai sunt cei ce doresc sa se intoarca odata acasa…si cei ce nu vor sa mai auda de acea casa.
Incet, incet dispar oamenii, traditiile, istoria noastra..incet incet satul devine o afacere locala a unora, o curte de joaca a altora, un sistem greu sau inaccesibil altora.. un drum sau ulita asfaltata in prag de campanie electorala dar cu portile batute in cuie, legate cu sarma si creanga la poarta.
Avem proiecte pe hartie, dar pana se finalizeaza bebelusul trece de varsta majoratului. Sau aproape.
Avem multe dar nu prea avem cu cine… de ambele tabere. Am ramas doar cu acelasi transport(ator) in comun care ne ducea si duce precum sardinele in conserve si caruia nu ii pasa decat sa faca bani si caruia inca nici un cap luminat cu voie sau fara voie nu i-a gasit ac de cojoc. Poate peste alti 4 ani..
Avem lucruri frumoase, avem oameni frumosi, avem traditii frumoase, avem..ce multe avem si totusi nu avem si totul se duce pustiului..
Oamenii se mai aduna cand conduc pe cineva drag sau cunoscut la cimitir in sunetul carait al difuzorului urcat in clopontnita bisericii..Mi-e dor de sunetul clar si curat al clopotelor noastre.
Mi-e dor si ma doare cand vad ca satul se duce la vale precum apa paraului care vine din padure sau celui condus spre ultimul drum spre cimitir. Mi-e dor de casa bunicilor, de joaca din drum, de mersul la padure dupa leurda , mi-e dor de nuntile din curte. Mi-e dor de oameni si mi-e sila de pustiu.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *