Despre Noi

      Cine suntem cu adevarat, cine au fost înaintaşii noştrii, cum am evoluat, ce am pierdut de-a lungul timpului, ce s-a schimbat, ce  suntem pe cale de a pierde, ce trebuie să facem? Sunt mult mai multe întrebări la care trebuie să răspundem şi să ne raspundem.
Ceangaii au fost de-a lungul timpului un subiect tabu, apoi un subiect  fierbinte. In ultimii ani subiectul ceangăi a devenit sensibil.

Cum s-a ajuns aici şi de ce, care sunt factorii?  Ce se urmăreşte, dacă se urmăreşte ceva?   Suntem dintr-un sat frumos cu oameni cumsecade, cu frica de Dumnezeu, harnici dar si aprigi la manie.  Vorbim  româneşte dar cu un accent special, cei vârsnici  vorbesc  şi un grai aparte, graiul aşa numit ceangaiesc. Am auzit atât de multe explicaţii despre acest grai încât, cu cât căutam mai multe cu atât deveneam mai nedumerit.

      Cu mult timp în urmă am  pornit un studiu al comunităţii în care trăiesc din dorinţa de a afla cât mai multe despre această aşezare. Nu sunt în măsură să consider acest studiu unul de specialitate , singurul lucru pe care îl pot spune este că am  încercat să folosesc toate documentele găsite  şi să acopăr toate aspectele vieţii  şi evoluţiei comunităţii noastre, aspecte  care au fost intenţionat sau nu, uitate sau neluate în seamă în multe din  cărţile, studiile sau conferinţele apărute despre comunitatea noastră.
Pentru a înţelege  comunitatea noastră este necesară o  vedere în ansablu a istoriei şi evoluţiei atât a noastra cât şi a vecinilor noştri, a zonei din care facem parte dar şi a  factorilor externi care au contribuit la evoluţii diferenţiate a multor sate din aceeaşi zonă, sate învecinate chiar.

      Revenind la comunitatea noastră, din  nenumărate izvoare şi scrieri ştim faptul că  a existat o migraţie din Transilvania  către partea Moldovei, migraţie care a avut la baza mai multe motive, ca de exemplu:
“Vechimea acestei comunităţi se prelungeste în timp până în secolul XV-lea, mai precis până în anul 1420, conform menţiunilor documentare, fiind astfel una dintre cele mai vechi şi mai reprezentative localităţi din Moldova. Prima menţiune documentara a toponimului Faraoani (în forma Forrofalva), se regăseşte într-o lucrare în limba latină a unui călugar iezuit, Samuel Timon, care citează la rândul său un alt izvor intitulat „Ephemerides Cibinienses”. De aici aflăm că în anul 1420, husiţii, nu numai saşii, ci si ungurii din Transilvania au fugit din ţara lor în Moldova, asezându-se printre alte localităţi şi la Faraoani. Evenimentul istoric consemnat de călugărul carturar ne îndreptăţeşte să afirmăm că aşezarea Faraoani este mai veche de anul consemnat. Explicaţia este una cât se poate de simplă. Faptul că husiţii au ales satul Faraoani ca loc de stabilire, ne demonstrează că, în momentul venirii lor aici trăia deja o puternică comunitate catolică, stiut fiind faptul că aceştia s-au îndreptat de regulă către asemenea comunităţi sperând în atragerea lor la noua credinţă pe care o propovaduiau”. (Anton Coşa, Monografia Comunei Faraoani)
De aici putem deduce faptul că a rezultat o mixtură de populatie, o aşezare unde se găseau  români, saşi, secui, germani şi multi altii.

      “Numele aşezării provine de la un patronim: Forro, un strămoş întemeietor al satului de odinioară, o realitate care nu este singulară, fiind deseori prezentă în istoria spaţiului rural românesc în general. Evolutia lingvistică de la patronim la toponim urmează o cale particulară caracteristică doar satelor catolice din Moldova
La început a fost un singur sat – Faraoani – aşezat la gura văii pârâului Valea Mare, In jurul Bisericii din cimitirul actual. In cimitirul comun Valea Mare – Faraoani, exista o Biserică veche din lemn. Existenţa acestei biserici este menţionată de relaţia din anul 1641 a episcopului Petru-Bogdan Baksic, apoi şi de relaţia din anul 1643 a episcopului Bartolomeo Basetti, care ne arată şi dimensiunile Bisericii, anume 12×5 paşi. Biserica a fost reparată de mai multe ori; o reparaţie mai însemnată i s-a făcut în anul 1828.
In perioada marilor tulburări politice care au dus la marele exod al catolicilor din Moldova, Intre anii 1682-1750, când toţi credincioşii satelor care erau pe Drumul Mare de scurgere a trupelor spre Polonia, au părăsit aşezările care s-au pustiit, cei din Faraoani n-au părăsit satul şi numai In cazuri extreme se ascundeau In desişul pădurii. Cu trecerea timpului s-a dovedit că satul nu trebuie să fie la „Drumul Mare”, Incepând părăsirea vetrei vechi a satului; o parte dintre ei au trecut partea dreaptă a pârâului Valea Mare fixându-se pe vatra actuală a satului Faraoani, iar altă parte s-a retras In fundul văii pârâului Valea Mare, la vatra actuală a satului Valea Mare. In acest fel s-au format două aşezări distincte – Faraoani şi Valea Mare – iar In vatra veche a rămas numai biserica şi cimitirul care o Inconjoară, care a rămas cimitir comun pentru ambele sate. ”(Anton Coşa, Monografia Comunei Faraoani)
Din studiile efectuate  regăsim faptul că aşezarea  a fost  la început  aproape de Bisericuţa din lemn. Intrebând bătrânii satului, mi-au povestit că ei au auzit de la bunicii lor  că iniţial satul Faraoani era stabilit în porţiunea de lângă pârâu, de sub locul numit acum Lerant, chiar la  baza dealului, mai sus fiind padure. Cu timpul aşezarea s-a  mărit în susul dealului, spre locul numit Costişa. Interesant de menţionat  evolutia denumirii de Faraoani, în forma  Forrófalva”, în traducere  „Satul Forró” -, „Satul lui Fierbinte”  apoi  cartierele  Cacova Mare, Cacova Mică, Moghioruşi şi Lerant. Nu pot să nu observ  în denumiri o anumită tentă maghiară, atât la denumirea satului cât şi la primele sectoare adiacente. In timp, pe lângă cartierele iniţiale au mai apărut: Trei Stejari, Ţigănie, Cartierul Nou. Aici deja se observă denumiri pur  româneşti.

      Revenind la începuturi  şi la despărţirea comunităţii de bază putem  observa din start numele noii aşezări  şi anume: Valea Mare. Asezarea iniţială era aşa în capătul văii pârâului, mult mai retrasă faţă de  Faraoani, chiar în marginea pădurii. Din spusele bătrânilor satului, primele case erau situate aproape de Şcoala actuală, tot lângă pârâu. Bătrânii povestesc că în perioadele grele,  oamenii se retrăgeau mult în pădure, unde locuiau chiar pe perioade mai mari de timp. De asemenea se povesteşte că oamenii au săpat în pădurea de atunci, câteva ascunzători, mici peşteri, unde işi depozitau grânele şi celelalte bunuri. O parte din  aceste peşteri există şi astăzi în satul nostru. Este important de remarcat că toate aşezările sau  ascunzătorile din pădure au fost făcute în apropierea  pârâului.

Găsim de asemenea o relatare a  calugarului Franciscan conventual Antonio Angelini pe la 1682:
“Faraoani: în vecinătatea Bacăului.

    “Se ştie că In anul 1682 – aşa cum relatează Arhp. Vitus Pilutius – toate satele şi localităţile din Moldova erau pustii, oamenii ascunzându-se In păduri ori treceau munţii In Transilvania din cauza Inaintărilor masive de trupe turceştii şi ale aliaţilor lor, pe „drumul mare” de pe valea Siretului spre Polonia. In regiunea Bacăului numai cei din Faraoani, fiind aşezaţi lângă pădurile dese şi Intinse din apropiere, s-au ascuns, cu tot avutul lor, In aceste păduri. Aici venea un preot de la Bacău şi le făcea slujba, cu regularitate, In fiecare lună şi ori de câte ori aveau nevoie specială. Lăsându-şi toate bunurile gospodăreşti şi ale bisericii In pădure, bărbaţii coborau In sat şi lucrau pământul până se apropia primejdia şi atunci se retrăgeau şi ei In ascunzişul pădurii “ ( Calatori straini, vol. 7, pag. 107.)

Datorită acestui fapt nu putem să nu observăm faptul că şi actualul sat, cu tot cu sectoarele adiacente, este situat de-a lungul  cursurilor de apă, până sus, aproape de pădure.  Valea Mare, satul iniţial,  era compusă din: Valea Dragă, Valea de Jos, Valea de Sus şi Costiţa,  care facea şi face şi astăzi legătura dintre Valea Mare şi Faraoani. Aici se schimbă puţin lucrurile, dacă privim  denumirile, care sunt romanesti, denumirea de Costiţa sau Costişa poate fi interpretată putin diferit sau poate fi pusă pe seama aşezării în coastă, spre deal.

      Odată cu această despărţire  se poate observa o evoluţie comună dar puţin diferită.  Actual se poate observa faptul ca Faraonenii sunt mai avuţi, daca se poate spune astfel, decât cei din Valea Mare. Am încercat să înteleg  cum a apărut această diferenţă, satele fiind totusi foarte apropiate. O ipoteza ar fi apropierea Faroanilor de “Drumul Mare şi de partea Adjudului,  care era vestit ca târg„.

      La început se poate observa faptul că locuinţele sunt identice şi se încadrează în tipul de casă  tradiţională românească: aveau temelii ce se făceau din piatră. Peste această  temelie se aşează patru tălpoaie foarte groase de stejar, (n.a. acest procedeu se gaseste si la bisericuta din cimitir despre care vom vorbi putin mai tarziu) în care se înfing furcile casei. Peretii sunt confecţionati din leaţuri de lemn umplute cu  lut. Pamântul  care se utiliza era argilos, de culoare galbenă, (în zona Lerantului se mai găseşte acest tip de pământ, care a fost folosit şi în perioade apropiate)  amestecat cu  balegă de cal, paie şi apă. Sub  această temelie se facea  pivniţa, de multe ori pietruită, pentru păstrarea vinului si a altor produse.  Uşa era din lemn,  acoperisul din paie sau stuf. Mult mai târziu au apărut casele cu acoperis din şindrila sau alte materiale. Culorile predominante ale caselor erau alb, albastru si rar verde. In timp  culoarea predominantă a devenit albastrul în diferite nuanţe, o explicatie pentru acest lucru negasindu-se până în acest moment.

      Gardul era confecţionat din nuiele împletite, pe stâlpi de lemn, mai târziu folosindu-se şi  furci din lemn pe capătul gardului, furci pe care se puneau paie pentru a rezista gardul mai mult timp.

De la casele tradiţionale, cu o singură cameră, locuitorii au adăugat  ulterior tinda, ce căpăta şi funcţie de cămară, apoi casa cu o încăpere, antreu şi chiler sau bucătărie şi în fine, casa cu două încăperi şi tindă rece. Aceste forme constructive au fost  identice atât la Valea Mare cât şi la Faraoani, pentru lungi perioade de timp.

 

       In interiorul caselor, pereţii se ornau cu  covoare de perete ţesute la război  în diverse motive şi culori, se agăţau  prosoape  numite “candaziu” şi pe acestea se puneau icoane sau tablouri reprezentand sfinti.

  

Aceste modele de covoare de perete şi de prosoape, pot fi întâlnite şi în satele învecinate, Faraoani, Cleja, Somuşca, datorită migrărilor între sate şi apropierii lor.

Portul popular din Valea Mare, în ansamblu, nu se deosebeşte de cel din Faraoani şi se integrează costumului tradiţional românesc. Există două tipuri de costume, cel uzual şi cel de sărbătoare. Diferenţa dintre ele constă în calitatea materialelor din care sunt confecţionate, croiala şi motivele cusute.
Odinioară, fetele şi femeile din Faraoani şi Valea Mare, asemeni celor din alte sate din judeţul Bacău (Cleja, Somuşca, Galbeni etc.) purtau “cămăşi albe, largi, cu
poale lungi; stanii cămăşii sunt cusuţi simplu cu bumbac roşu ori negru; altiţa este ţesută cu arniciu roşu, negru, alb ori galben; sub altiţă se face ceva înfloritură cu zigzaguri din arniciu, apoi încep <<râurile>> drepte ori zigzag ce pornesc de sus şi se coboară până aproape de brăţară, putând avea aceeaşi lungime, ori cele mai multe râuri rămân mai scurte, şi restul se prelungesc mai jos. Câteodată râurile se cos pieziş; în acest caz la mâneca din dreapta coboară spre dreapta, iar la cea din stânga coboară tot spre stânga. Bumbacul ori arniciul ce se întrebuinţează sunt de un roşu deschis, ori închis, ori chiar negru, foarte rar de o altă culoare. Mâneca se termină cu o bentiţă (brăţară) înflorită cu acelaşi bumbac din care s-au făcut <<râurile>>; se încheie cu bumbi ori cu canafuri simple, colorate. Gura cămăşii este tivită cu bumbac de aceeaşi culoare, la fel şi bezereul ce strânge cămaşa împrejurul gâtului. Poalele sunt lungi, fără cusuturi, coboară pana aproape la glezne.
Peste cămaşă poartă catrinţă dintr-o singură bucată, ţesută din lână, colorată în negru; numai în faţă mai are diferite dungi: roşii, albe, verzi, albastre ori galbene, mai mult
amestecate.  Marginile catrintei sunt tivite. Mijlocul şi-l încing cu un brâu ţesut din lână boită; iar peste brâu poartă bârnrţe (bete), ţesute din urzeală de lână boită şi cu bătătură din bumbac sau idrişin de diferite culori.

   

Femeile se înbrobodesc cu ştergarul; adică înfăşoară capul de două, trei ori cu ştergarul aşa fel ca un capăt să atârne pe spate, iar celălalt îl fixează în faţă, spre ureche, ca restul să atârne de sub bărbie, pe piept şi pe umăr. Cele mai tinere îl îndoaie după cap, aşa ca cele două capete să se vadă într-o parte şi alta, ieşind de sub ceafă în dreptul urechilor. La gât cele mai multe poartă şiraguri de hurmuzuri şi mărgele colorate.În zilele de lucru, peste săptămână, în loc de catrinţă umblă cu peşteman ţesut din idrişin negru, un fel de catrinţă mai simplă, tot dintr-o bucată. Încalţă ghete şi ciobote simple ba, chiar şi opinci, cu obele (oghele) ori ciorapi lucraţi în casă.
Fetele au aceleaşi costume, dar mai simple şi mai elegante, lucrate din materie mai fină şi cu mai multă simetrie. La sărbători încing fota de mătase, dintr-o bucată, avînd mai multe dungi colorate şi franjuri ce atarna  de jur împrejur. Fetele mici şi mari, mai poartă un gherdan, făcut din mărgele mărunte, colorate, şi împletite pe aţă aşa că formează o şuviţă ce o leagă strâns pe gât. Când merg la biserică ori la horă, fiecare are în mână cîte un buchet de flori; adeseori înfăşoară codiţele florilor întrun
şervet cusut cu ţigaie (lână colorată). Rar când umblă cu capul gol; cel mai mult în casă ori la munca câmpului.
Peste cămaşă îmbracă vara un pieptar de miel, fără mâneci, înflorit cu lână colorată. Iarna peste pieptar poartă o vestă din postav bătut la piuă, ca şi al flăcăilor. În unele sate: Faraoani, Valea Mare, Cleja ş.a. poartă suman, croit în falduri, iar pe margini, la piept, la mâneci şi la buzunări înflorit cu şireturi (şarade) negre şi ici colo chiar de alte culori.
Bărbaţii poartă cămaşă albă de bumbac în bumbac, ori bumbac în cînepă sau in, ori chiar de cânepă în cânepă; atârnă până la genunchi; o poartă afară sfârşind rotund la aceeaşi înălţime. Cămaşa are guler ţesut ori cusut din arnici de diferite culori, predomină mai mult un roşu închis, cu negru şi alb, formând figuri geometrice ori zigzaguri; se încheie cu cheotoare din bumbac, adeseori colorat, ori cu bumbi, la cei mai tineri, coloraţi. Gura cămăşii are un fel de dantelă foarte simplă formată de nişte găurele prin împletirea urzelii, după ce s-au scos câteva fire de bătătură; la fel se termină poalele cămăşii de sărbători.
Mijlocul îl încing cu brâu colorat, peste care poartă o curea simplă, ori un chimir nu prea lat. Vara poartă izmene din aceeaşi pânză ca şi cămaşa; iarna însă poartă iţari albi, creţi ori întinşi dar strânşi pe picior, făcute cu aceeaşi simplicitate. În picioare poartă ghete, ori bocanci, ba cei mai mulţi umblă cu opinci legate cu curele de piele, ori cu aţă de cânepă, sau de păr; cei mai bogaţi poartă ciubote (cisme). Pe cap iarna poartă căciulă neagră, făcută din pielicele cu părul creţ, ori în valuri ce se apropie de astrahan; vara poartă pălărie neagră Peste cămaşă poartă chiar şi vara cei mai mulţi un pieptar înfundat (închis), sau deschis cu cusături simple. Iarna poartă un cojocel cu mâneci lungi (numai bătrânii mai poartă cojoc mare până la glesne).
Peste pieptar şi peste cojocel poartă un suman foarte simplu, lung până la glezne, de culoarea lânei, cenuşiu ori castaniu, mai rar alb ori negru. Cei mai tineri poartă o vestă până ceva mai jos de mijloc, făcută din postav ţesut în casă şin bătut la piuă; are două buzunare, tivite pe margini adesea cu panhlică în trei culori (tricolorul românesc). Vesta se încheie înainte în dreptul pieptului cu bumbi mari. Contra gerului poartă mănuşi de lână împletită în casă.

      Portul tinerilor, adică al flăcăilor, este tot aşa de simplu ca şi al bătrânilor, dar ceva mai elegant. Mânecile cămăşilor se termină cu brăţară închisă cu bumbi; gulerul este adeseori larg cu cusături în zigzag, ce se îndoaie peste o batistă de mătasă colorată, ale cărei capete atârnă pe piept. Ghetele şi cizmele sunt delicate. Pălăria este neagră, cum se obişnuieşte azi în societate”
Interesant este  portul „ sumanului de tip ardelenesc cu mânecile foarte lungi, pliate pe spate”, fapt constatat şi în alte sate catolice din Moldova cum ar fi:
Cleja, Somuşca, Galbeni etc. La Faraoani „s-a purtat şi un tip de suman mai deschis la culoare (maro roşcat), având aceeaşi croială, dar care se individualizează în privinţa ornamenticii. Firul împletit este policrom şi se numeşte găitan. Decorul obţinut, bine armonizat cu fondul sumanului, aminteşte de unele variante ale mantăilor bucovinene … Este foarte probabil ca această modalitate de a purta sumanul (pe umeri) să constituie o înrudrire transilvăneană.
Trebuie să remarcăm aici şi faptul că acest costum popular tradiţional contribuie, în mare măsură, la înţelegerea originii şi identităţii populaţiei de care vorbim … Într-adevăr, aşa după cum s-a mai spus, catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte a ţării, portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi  astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate .
O piesa comuna costumului barbatesc si femeiesc este traista, folosita  deopotriva si de femei si de barbate. Aceasta piese continua sa fie folosita si astazi de  batranii satului sau in zile de sarbatoare impreuna cu portul popular. Traistele de confectioneaza dintr-o tesatura in patru ite, ornamentele rezultand din jocul de linii vertical si orizontale  realizate la urzit si tesut. Cele mai vechi exemplare se faceau in culori natural, alb-negru, nuantele mai vii  utilizandu-se la impletirea baierei si la canafii ce se agatau la colturile de jos ale traistei. Odata cu trecerea timpului  traistele au fost realizate in totalitate in culori vii nemaifolosindu-se culorile naturale alb-negru.

 

      De-a lungul timpului portul popular s-a amestecat , au existat imprumuturi  datorita migratiei si a casatoriilor  cu persoane din sate vecine sau din dorinta d e imprumut a unor motive  din alte zone doar pentru ca erau frumoase. De asemenea acelasi model de bonda este purtata atat de barbate cat si de femei.

 

      Obiceiurile calendaristice sunt deosebit de importante şi pentru locuitorii  din Valea Mare.  Fiind foarte multe am sa incerc sa ma rezum la obiceiurile  ceangaiesti, acestea fiind de o importanta mare dat fiind faptul ca multe s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde.
În ajunul Crăciunului se merge „la cântat”, „cântările-colind” avînd exclusiv o tematică    religioasă. Odinioară „era un obicei vechi că fetele mari mergeau  (în ajunul Crăciunului n.n.) pe la  casele unde erau flăcăi şi cîntau la ferestre cântece de Crăciun, iar a doua zi, flăcăii mergeau pe la casele unde erau fete mari şi cântau la rândul  lor, iar fetele trebuiau să le dea câte un colac mare şi rachiu …”. Au fost dese şi constante  încercările (venite din mediul eclesiastic) de „a opri şi în Valea Mare  umblatul prin sat al fetelor şi al flăcăilor” cu colindatul în zilele de Crăciun, fără succes însă. S-a dorit „oprirea fetelor mari şi flăcăilor de la umblatul prin sat cu cântatul atât în ajunul Crăciunului cât şi în ziua de Crăciun”, precum şi „umblatul flăcăilor şi fetelor cu Opru Sentek” , un interesant  obicei  care este o formă arhaică de colind, întâlnită atât în Valea Mare cat si in Faraoani  dar şi în alte sate  catolice din Moldova este „Opru Szentek” sau „Sfinţi Mărunţi”, care avea loc pe 28 decembrie în ziua de „Prunci Nevinovaţi”. La „Opru Sentek”, „copiii şi flăcăii umblă cu câte o nuia de alun în mâini, lovind pe cei care îi întâmpinau la intrarea în casă şi rostind în graiul ceangău o urare de prosperitate, sănătate, noroc, fericire în anul care urma să vină, urare adresată celor pe care-i atingeau cu nuiaua”. De asemenea  flacaii sau fetele interpretau un cantec specific  varstei lor, numit “Sizmario” amintind de Isus si Maica Domnului.
Interesantă este şi sărbătoarea din Duminca Alba numită şi Duminica Matcii, când fetele şi flăcăii mergeau la Biserică, unde avea loc obiceiul “înfrăţirii”, al  “legării de fraţi şi surori” prin schimbarea de “ouă încondeiate“  între tineri care se salutau ulterior cu forumula “kereska” sora de cruce, “matka”, “visar”. Această legatură  ţinea pe întreaga durată a vieţii fiind un importanz model de apropiere sufletească între două persoane.

Sezătorile erau prezente odinioară la Valea Mare dar şi la Faraoani, Cleja , Somusca, Galbeni, alături de hora satului, de bal sau clacă. Existau şezători de fete mici (10-13 ani) şi şezătorile de fete mari (de măritat), mai rare fiind cele ale femeilor măritate.

      La Valea Mare  existau şi şezători mixte, nu numai “cu fete “sau numai “pentru femei”. Sezătorile se ţineau numai pe timp de iarnă după strângerea recoltei de pe câmp. Ele începeau  după Sfantul Martin, hramul Bisericii de la cimitir. In timpul şezătorilor se  torcea cânepa şi lâna, tehnica torsului scoţând în evidenţă calităţile femeilor si mai ales a fetelor de măritat.

      Şezatoarea era şi un prilej de destindere, fetele pregăteau gustări, torceau, cântau, ţeseau la razboi, învăţau una de la cealaltă şi nu în ultimul rând aşteptau sosirea feciorilor, a căror prezenţă era atent supravegheată de părinţii care găzduiau şezatoarea. Trebuie menţionat faptul că au existat încercări de interzicere a şezătorilor de către slujitorii bisericii, care au dorit suprimarea lor, însa fără scucces, localnicii ţinând foarte mult la tradiţiile moştenite din bătrani

       Nunta.

      Un moment  important al ceremonialului nuptial este “luatul miresei” acest  ritual înstrăinând simbolic mireasa de familia părintească, încorporând-o în familia soţului. In drum spre casa miresei fetele cântau si chiuiau, repertoriul cantecelor şi strigăturilor de nuntă fiind foarte bogat. După sosirea alaiului de nuntă la casa miresei, se rostea de către Nasul Mare ”Iertăciunea“ obicei păstrat şi astazi dar în limba romana nu în graiul ceangăiesc de odinioara. Textul “iertăciunilor” era diferit existand multe modele, naşul împreună cu mirii alegând una  care să le placa. O “Iertăciune” suna în felul urmator:

“Cinste si onor familiei ……………………………
Belșug și bucurie vă doresc din partea Domnului și iertare cer tuturor. Cu mulțumiri frumoase mă adresez Dumneavoastră,  scumpilor părinti, Tată și Mamă, că pe mine pe această lume m-ați adus și până în ziua de azi m-ați păzit de foc, apă și de alte primejdii m-ați apărat.
Căci bunul Dumnezeu care a făcut cerul și pământul a împodobit cerul cu soarele, luna și stelele, iar pământul cu pomi și ierburi, pomilor crengi, frunză și flori le-a dat, iar ierburilor floricele.
Tot așa și eu în mijlocul Dumneavoastră o floare am fost, când am putut v-am ajutat, mai mult ori mai puțin, dar de acum nici atât nu v-oi putea să vă ajut.
Domnul Dumnezeu mi-a orânduit și mie soț pentru viață aceasta iar acuma plec spre casa Domnului ca să primim taina Sfinte Căsătorii.
Încă odată vă cer iertare, căci iertarea părinților întărește casa fiilor. Mă adresez către frați, surori, rude și tuturor care pentru mine v-ați trudit, mulțumindu-vă și totodată vă cer iertare dacă cu ceva v-am supărat.
Aceste puține cuvinte vă pot spune din partea finului (finei) iar din partea noastră, dorim întregi familii, fericire și LA MULȚI ANI!”
Dupa rostirea “iertăciunii” miri serveau invitaţii cu un pahar de vin sau de ţuică şi împărţeau celor din jur un colac mare numit  “orom kolacs” – colacul bucuriei.

Bisericuţa din cimitir
Prima biserica de lemn a comunitatii catolice din valea Mare si Faraoani, situata in vatra initiala a satului, este prezenta si astazi in cimiturul actual din localitate.Asupra primei mentiuni documentare a acestei biserici nu avem inca o informatie certa. Dintr-un interesant izvor istoric am aflat ca ar fi fost construita in anul1435, pe 26 octombrie,de catre Balint Marton. Interesant este si faptul ca patronul spiritual al acestei biserici este si astazi Sfantul Martin.
”Bisericuta isi are peretii, usile si grinzile numai din inima de stejar.Pe usa din fata este sculptat numele celui ce-a facut-o, si anume Balint Marton, mai jos apare in contur,ca ar mai fi fost scris ceva,poate anul dar nu se poate descifra…  La inceput n-a fost intrebuintat nici un cui de fier si nici un surub sau balama la usi facute din metal, toate fiind facute din lemn. Dupa parerea lemnarilor , la facerea bisericii n-a fost intrebuintat nici fierastraul si nici gealaul, ci numai barda, toporul si sfredelul, cuiele si balamalele de fier existante astazi fiind de data posterioara.
De cate ori a fost reparata nu se stie, ultima data a fost reparata, probabil acoperita in anul 1843 de catre Pr. Anton Finta OMC pe atunci vicar la Faraoani.  .Tot atunci s-a facut si altarul actual daruit de familia Ianus Cosa”dupa cum s-a gasit pe o scandura azi luata de la altar, in dosul scanduricii era lipita o hartie in care reau scrise urmatoarele cuvinte: „Ezen kus oltarnak felepulese volt a Tistelendo P. Vicarius Finta Antalnak szent viselese alatt 1843 esztendoben”.( Construirea acestui altar s-a facut in anul 1843, in timpul activitatii Sfintiei Sale Parintelui vicar Anton Finta)
In anul 1893 s-a pus la biserica o talpa noua de stejar,iar in 1916 pr.Iacint Bock OMCa inceput s-o acopere ,dar n-a terminat-o din cauza razboiului”.
Dupa  traditie aceasta bisericuta ar fi din timpul lui Stefan cel Mare. Trebuie mentionat de asemenea faptul ca aceasta bisericuta este una dintre cele mai vechi daca nu chiar ce-a mai veche  din  partile Moldovei.
In prezent Biserica inchinata Sfantului Martin este situata in afara asezarii, cimitirul in care se afla fiind folosit  deopotriva de locuitorii catolici din Faraoani si Valea Mare.  Hramul Bisericii Sfantul Martin se celebreaza  in fiecare an la data de 11 Noiembrie.

Este interesanta relatarea lui Marko Bandini despre aceasta bisericuta:
“Templul este din lemn este facut in mod rudimentar, are o campana, un potir de argint cu patenae, insa stricat, o cruce mica de argint, un  antipedioum de panza turceasca, o casulae de matase de culoare galbena, o alba cu superhumerale, cu manipulum si stola, un portatile, 2 tintinabula,4 vexilla…”
Este interesant faptul ca la un moment dat apareau in documentele despre bisericuta si un numar de aproximativ 15 icoane si tablouri care s-au pierdut de-a lungul timpului. Unii batrani tin minte ca un a preot pe atunci de la noi din sat le-a luat pentru a fi reparate si restaurate dar a parasit tara cu ele si nu s-a mai auzit nimic de aceste icoane.
In prezent AMCM sustine ca aceasta biserica are avea origini  maghiare datorita faptului ca in interiorul acestei biserici se mai gasesc si astazi 2 cruci din lemn, cu inscrisuri maghiare  dar si datorita numelui ctitorului Balint Marton.

      Documente extrem de multe despre istoria satului nostrum nu exista dar fiind un sat catholic se gasesc cateva descrieri ale misionarilor care au trecut pe la noi:
“……forojano, che e villa titta catholica, vi e chiesa senza sacerdote. Come in moltre alter ville dell’istesso distreto Bocconiese…. (Faraoani care este un sat  in intregime catholic, are o biserica fara preot, ca in multe sate din acelasi tinut al Bacaului”

“Intorno la Bachovia son’alquante ville delli cattolici, et sotto la cura del medesimo parcho di Bachovia et tutte sono vicine. Prima villa si chiama Foroyani, dove sono 250 anime di communion, et saranno 10 poi della natione Hungari; hanno una chiesa piccolo di negno, ma non hanno niente per la celebration della messa…(in jurul Bacaului sunt cateva sate de catolici care se afla in grija aceluiasi paroh de Bacau si toate sunt in vecinatate. Primul sat se numeste Faraoani unde sunt250 de suflete de impartasit si peste 10 copii care de neam sunt unguri; au o bisericuta din lemn dar nu au nimic pentru celebrarea liturghiei”

Textul de mai sus este preluat din cartea Monografia Comunei Faraoani si am o nedumerire la cifrele traduse din italiana in romana…..

“ Faraoani: sat, este o  biserica, sunt aproximativ 150 de familii de unguri, nu are nici un alt venit. Are doar cate ceva ca ajutor”

“ In Faraoani sta un preot ungur, tatal si mama sunt luterani, biserica nu are nimic, primeste cate ceva de la oameni la vremea culesului si sunt acolo aproximativ 230 de suflete”….

“ La Faraoani biserica nu are nimic; se da o masura de grau de catre fiecare casa;acolo statea un misionar, acum sta un preot ungur,tine acolo pe tatal si mama sa erotica. Sunt acolo 230 de suflete”

“Dintre aşezările ungureşti din Moldova, mai vechi decât anul 1646, au putut să conserve unguri de provenienţă anterioară acestei date numai următoarele: Grozeştii, Târgu-Trotuş, Fărăoanii, Valea Seacă, Trebeşu, Tămăşanii, Agiudenii, Răchitenii, Teţcanii, Săbăoanii-Leucuşenii, Hârlăul, Cotnarii, Huşii şi poate, Bacăul şi Romanul. Numai în aceste aşezări şi în coloniile fiice ce au roit din vechile colonii elementul unguresc are o vechime mai mare decât anul 1646, pe teritoriul Moldovei. (…) O parte din catolici erau saşi, cari erau cu mult mai puţini decât ungurii.”

Se observa faptul ca  misionarii straini foloseau denumirea de “ungur” iar istoricii romani  au trecut la denumirea de “ceangau”
De aici se pune intrebarea , ce fel de grai se folosea de drept? Cel  maghiar sau  graiul amestecat care se foloseste si astazi? In principiu este foarte greu de dovedit acest lucru, dar putem lua in considerare faptul ca limba maghiara literara se poate scrie , documente scrise in satul nostrum negasindu-se decat  dupa 1800…. Exista si studii  cum ar fi  cele  ale  prof Wichmann din Finlanda, date despre aceste cercetari:
La 31 octombrie 1906 a ajuns la Săbăoani profesorul Wichmann, un lingvist celebru din Finlanda, ca să studieze limba ungurească vorbită  lângă Roman, pe care o considera foarte veche şi interesantă. Până la 24 martie 1907 a stat în gazdă la Anton Robu şi a scris dicţionarul dialectului maghiar al ceangăilor, cu traducerea pe limba germană. Acest dicţionar ceangăiesc-german, împreună cu gramatica dialectului unguresc din Moldova şi cu folclorul cules la Săbăoani au fost publicate în 1936 în capitala Finlandei, la Helsinki.
Soţia sa, Julia Wichmann, a studiat obiceiurile populare din Săbăoani, despre care a scris mai multe articole, mai ales despre nuntă şi obiceiurile de sărbătoare. Savantul finlandez Yrjo Wichmann a mai lăsat însemnări despre 42 de sate catolice din Moldova, printre care este mentionat si satul nostrum in forma : „Nagy-Patak (Valea Mare): 450 de gospodării, limba maghiară; “

      Apoi urmeaza Bandinus,  Domokos Pal Peter  dupa care Petras Incze Janos care a fost nascut in Faraoani la 1813 si care a fost cred primul care a scris despre satul nostru in forma Naghypatak.

      O atentie deosebită ii putem putem acorda lui Petras deoarece a creeat multa confuzie si  un deserviciu daca se poate spune comunitatii noastre. Pentru a avea o idée despre cele intamplate  gasim un articol interesant si destul de complet al prof. Dumitru Zaharia:
       “Innocentius Petras, nascut in satul Valea Mare, comuna Faraoani, judetul Bacau, la 16 noiembrie 1813, din parintii Francisc Petras si Margareta Czompolij, a desfasurat o activitate daunatoare romanilor. Tatal sau a fost cantorul satului respectiv o perioada indelungata, timp in care au fost convertiti de la ortodoxie o sumedenie de credinciosi de acest rit la cel practicat de catre dascalul respectiv. Parintii copilului au fost puternic influentati de administratorii Parohiei catolice Faraoani ai perioadei formarii sale ca tinar studios. Acestia au fost: Alexander Popp, nascut la Cluj, Pancratius Finta, nascut la Aiud, ambii transilvaneni cu constiinta maghiarizata, vorbitori ai limbii maghiare, sustinatori activi si devotati ai sovinismului maghiar in rindurile romanilor catolici din asezarile rurale si urbane ale Moldovei acelei perioade istorice. Fusese crescut si educat intr-un mediu familial in care predomina constiinta antinationala, de ura si dispret fata de neamul romanesc, de limba vorbita de acesta, de cultura si credinta acestuia. Tinarul Innocentius Petras a fost trimis sa se pregateasca pentru a deveni preot catolic la scoala de la Estelnec, unde educatia si formarea discipolilor erau facute in spiritul maghiarismului dispretuitor fata de neamul romanilor. In cursul anului 1839 tinarul Innocentius Petras a terminat pregatirea necesara pentru a deveni slujitor catolic; fusese format in spiritul sovinismului, al abaterii de la invatatura crestina si de la principiile educarii si indrumarii oamenilor incredintati lui in respectul umanismului, al dreptatii si al adevarului. Acceptind o asemenea educatie, Petras a depus profesiunea de credinta fata de episcopul catolic al Transilvaniei, care indeplinea si rolul de mare demnitar si consilier al imparatului Vienei. In acest fel, noul paroh de Pustiana a ajuns aici dupa de depusese juramintul de a sluji politica imperiala in cuprinsul parohiei catolice populata de credinciosi catolici de neam roman. In aceste conditii a inceput Innocentius Petras activitatea de administrator al Parohiei catolice Pustiana, activitate infaptuita pina in primavara anului 1843. Una dintre primele sale preocupari a fost construirea bisericii parohiale inchinate Sfintului Stefan, regele Ungariei, straduindu-se sa cultive convingerea ca oamenii in cauza ar fi populat asezarile respective din timpurile conducerii statului maghiar de catre acesta, desi cele mai multe dintre satele in cauza nu existau atunci, iar despre romanii catolici nu se putea discuta in acel timp, deoarece nu se petrecuse marea schisma care dusese la separarea bisericii crestine. Atit Anton Pancratius Finta, cit si Alexander Papp pregateau terenul viitoarei activitati a lui Innocentius Patras la Parohia catolica Cleja.
La 23 aprilie 1843, Innocentius Petras a preluat responsabilitatea si conducerea Parohiei catolice Cleja, pe care a condus-o pina la decesul sau, fapt petrecut la 6 septembrie 1886, cind a trecut in lumea dreptilor, in urma unei batai cumplite suferita din partea credinciosilor pastoriti de el mai bine de patru decenii. Una dintre primele sale preocupari a fost aceea de a falsifica documentele parohiei. Asa a procedat cu status animorum al Parohiei catolice Faraoani, intocmit in anul 1784, in care a scris datele fiecarei localitati existente in anul 1860, dar cu toponimia si onomastica maghiarizata numai pentru satele in care se aflau credinciosii catolici in anul respectiv. In acest fel, administratorul parohiei Cleja a oferit un document parohial al maghiarizarii romanilor petrecuta intre anii 1784-1860. Procesul maghiarizarii a fost declansat de acesta in cursul anului 1855, sub protectia ocupantului militar austriac, prezent in Moldova din anul precedent. In aceste conditii, vechea asezare moldoveneasca Lunca Mare a fost numita de el „Ujfalei”, iar onomastica proprietarului Sturza a fost modificata de acesta in „Szturza”. Majoritatea locuitorilor satului era formata din oameni de credinta ortodoxa. Comunitatea catolica era formata din doar 19 familii, in care traiau 82 de persoane. Onomastica romaneasca de familie a fost adaptata la cerintele maghiarismului si a capatat formele: „Bulaj, Czuraly, Gredinar, Theodoriu, Nagy, Beke, Biro, Rachely, Foroczkai, Kajtar, Pal, Fazekas (3), Makai, Kazsan, Bordos, Kosokar, Fekete”. Incorecte au fost scrise si datele despre localitatea Fundu Racaciuni, pe ai carei locuitori i-a considerat „ungaro-ceangai”, desi asezarea s-a format in cursul secolului al XVIII-lea prin fuga de pe proprietatile boieresti a unor locuitori romani din satele aflate pe Siret. Populatia era de rit ortodox si din aceasta cauza n-a fost inscrisa in rapoartele misionarilor, prefectilor si vicarilor apostolici pina la mijlocul secolului al XIX-lea, cind au fost aratati primii credinciosi catolici. Petras a inscris toponimul satului sub forma „Rekecsin Superior”, considerindu-l format si asezat pe o parte a teritoriului apartinind Clejei, numita de oamenii locului „Razesie”, dar el a scris-o sub forma „Rezecsia”, iar pe locuitorii de aici i-a apreciat ca apartinind grupului etnic, inexistent, deci doar imaginat de el, al „ungaro-ceangailor”, creat prin imaginatia bolnavicioasa a lui Peter Zold. Petras insusi a contrazis afirmatia sa si a lui Zold prin preluarea si scrierea convingerii pastrate de oamenii locului, anume ca ei pastrau proprietatile lor de la parintii din care „descind”. Autoritatile statului moldav au recunoscut satul liber al proprietarilor razesi din Fundu Racaciuni si au aprobat dreptul ca acesta sa-si confectioneze si sa intrebuinteze sigiliul propriu. Locuitorii de aici pastrau in memoria lor amintirea retragerii strabunilor, determinata de cumplitele greutati cauzate de numeroasele razboaie provocate in secolul precedent de armatele statelor cotropitoare: austriac, tarist si otoman, precum si numeroaselor invazii cazaco-tataro- ruse-austro-otomane. Documentele scrise de Petras, ca si altele, conving asupra adevarului ca oamenii s-au retras in aceste locuri izolate si ferite de rautatile omenesti din motive bine determinate, ceea ce arata ca acestia nu erau indivizi care furau munca altora sau nu se supuneau legilor elaborate de statul fanarioto-otoman, asa cum au fost prezentati de unii slujitori catolici cu pretentii de cercetatori obiectivi ai trecutului catolicilor din Moldova.
In perioada intocmirii primelor documente de catre administratorul Petras asezarea era formata din 140 de case in care traiau 142 de familii ce reuneau 464 de persoane. Cantorul de aici purta numele de Ivan Michael, fapt ce convinge asupra adevarului ca era roman autohton. Petras insusi a fost nevoit sa scrie onomastica de familie in formele: „Hodorog, Kadar, Frenculy, Bezsan, Kosokar, Duma, Farkas, Forczadi, Molnar, Mesterke, Budo, Petras, Kosa, Giurka, Bulajko, Bulaj, Bor, Bodor, Ivan, Dobos, Halaszi (alias Peszkar), Zsvya, Fotoss, Borbocz, Petrus, Todoran, Csuraly, Pal, Lukaci (Lucaks), Demse, Istok, Iano, Kotyor, Szarkais, Roka, Szarka, Istvan, Benke, Szabo, Kondak, Hamvas, Tamas, Csciso, Vajdov, Vakar, Gabor, Budaj, Salomon, Nagylabu, Mezei. Onomastica convinge cu usurinta ca oamenii in cauza apartineau unui numar mic de familii, fapt ce arata ca numarul refugiatilor a fost initial redus („ad hoc terenum cure gaudent haereditali iuxta generationem a suis protoparentibus descendentem”). Autohtonia acestor oameni nu poate fi pusa la indoiala. Biserica satului a fost construita de ei insisi, din lemn, pe fundatie de piatra. Aceasta era inzestrata cu doua clopote si cele necesare serviciilor religioase. Conducerea satului era una moldoveneasca, iar sigiliul satului fusese lucrat in conformitate cu traditia si legislatia Statului Moldova („habent etiam a locali gubernio moldovano, sigillium iuxta lege patriae datum”). Este limpede ca organizarea si conducerea satului era una traditionala moldoveneasca, iar sigiliul – elaborat conform legilor romanesti. Valoarea aprecierilor este cu atit mai mare cu cit acestea au fost scrise de unul dintre slujitorii catolici trecuti fatis in slujba maghiarismului si imperiului austriac, ale carui armate au ocupat teritoriul Moldovei intre aprilie – septembrie 1854. In catunul Curmatura traiau 18 familii catolice formate din 88 de credinciosi. El a precizat ca acestia depindeau de biserica din satul Ciocake, al carui toponim a fost scris de catre administratorul parohiei Cleja in forma „Csik” pentru a forma o convingere falsa asupra localitatii. Asezarea Curmatura se afla pe proprietatea Arapa, iar satul Berendesti (toponim scris in mod tendentios”Berengyst” pentru inducere in eroare) era situat pe mosia Braescu, nume de familie scris fara justificare in forma „Breesko”. Credinciosii catolici ai asezarii, apreciata mai cu seama ca „un parc silvic” decit sat, depindeau de biserica din Ciocani si de cea de la Cleja. Credinciosii din Berendesti formau 11 familii, in care traiau 63 de persoane; catolicii din Gasteni – 15 familii cu 53 de indivizi, ca si pe cei ce traiau pe o parte a mosiei Sturza, numita „Mokany” – 7 familii cu 22 de indivizi, au fost considerati drept o singura comunitate formata din 33 de familii cu 138 de enoriasi. In descrierea acestor asezari, ca si a satelor Capota, Gropi, Paltinata s-a remarcat ca oamenii de credinta catolica de aici traiau in localitati „moldovenesti”, printre „moldoveni”. El a mai facut precizarea ca „intre moldoveni” se aflau si alti catolici de origine „transilvaneana”, dar care nu frecventau bisericile catolice la care slujea el. Este evident ca acestia erau greco-catolici, putini la numar, dar scapati de teroarea austro-catolica exercitata in Transilvania si ajunsi in Moldova frecventau bisericile ortodoxe existente in toate satele dependente de Parohia catolica Cleja.
Asezarea Racaciuni a fost prezentata ca una urbana, deoarece se bucura de calitatea de tirg. Acesta era situat pe mosia lui Vasile Sturza, ctitorul bisericii catolice de aici. Subliniem faptul ca boierul ortodox a suportat toate cheltuielile necesare construirii bisericii de rit catolic din Racaciuni, necesara romanilor de aceasta credinta traitori in satul Racaciuni, precum si celor ce veneau in aceasta localitate cu prilejul tirgului saptaminal. Lacasul respectiv a fost sfintit la 2 iulie 1854 de catre episcopul Antonio di Stefano. Consideram absolut necesar sa facem cunoscuta aceasta realitate petrecuta in satul Racaciuni, acolo unde, astazi, maghiari imbogatiti prin inselarea si jefuirea romanilor, politicieni maghiari, in complicitate cu unii oameni politici romani, incearca sa organizeze totala maghiarizare a locuitorilor romani ortodocsi si catolici din intreaga comuna Racaciuni si, eventual, a tuturor celor care isi petrec viata in satele vecine. Este bine sa ia act de asemenea fapte savirsite de romanii ortodocsi si acei preoti catolici care, cu rea intentie, au scris cuvinte necorespunzatoare si injurioase la adresa ctitorului bisericii catolice din Racaciuni. Autorii cartilor: „De la Arini la Sabaoani” si „Ceangaii din Moldova”, lucrari care rapindesc grave si periculoase neadevaruri, chiar si unele jigniri la adresa intregului popor roman, ar trebui sa-si revizuiasca atitudinea si sa adreseze, in mod public, scuzele de rigoare natiunii romane, precum si locuitorilor maghiarizati si maghiari pentru incercarile nesabuite de inducere in eroare. Autoritatile romane, fie ele locale sau centrale, au datoria sfinta de a apara integritatea natiunii de primejdia maghiarizarii atit de amenintatoare. „
Totusi nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca exista o cerere scrisa de Wierczinslzy Felician in limba latina catre Societatea Sfantului Ladislau, care a fost infiintata in Ungaria la 1861 si care avea drept scop ajutorarea “maghiarilor ceangai de la rasarit-si anume-din Moldova” care spunea citez:
“Locuitorii comunei Bergovan sunt in totalitate de nationalitate maghiara care, in secolele anterioare, parasidu-si tara, s-au stability definitive in Moldova. Cei dintai sositi erau originari din vecinatate, de la Sabaoani, ei au intemeiat acest sat, ceilalti au venit din Ungaria fiind si ei maghiari de religie catolica…..” Solicita un ajutor de 7000 de forinti pentru  construirea de biserica….. Societatea  Primeste scrisori in care credinciosii unor sate solicita preoti maghiari chiar si in anul 1930, cum sunt Valea Mare 146 semnaturi, Ferdinand 430 semnaturi,Cacova 760 semnaturi..”

Se gaseste de asemenea si un document  al primariei din Ferdinand (actual Nicolae Balcescu):
Primăria Ferdinand.
Plasa Bistriţa.
Judeţul Bacău.
No. 685.
1938. Luna Maiu. Ziua 6.
Publicaţiune
Noi primarul comunei Ferdinand I. Jud. Bacău. În baza ordinului prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938. Se aduce la cunoştinţă populaţiunei din această comună că nu este permis de a se vorbii în altă limbă decât româneşte în localurile publice, în Primărie sau în alte locurii.
În bisericele catolice slujba religioasă se va face în limba Latină şi Româneşte.
Preoţii şi cântăreţi bisericeşti nu au voie de a face cântări religioase decât în limba latină şi româneşte. Preoţii şi cântăreţii au ordine în această privinţă.
Toţi acei care vor contraveni vor fii aspru pedepsiţi conform Legei.
Făcut azi, 5 Mai 1938.”

Referitor la acest lucru trebuie amintite si intamplarile de  la noi din sat :
Unii din batranii satului nostrum isi mai aduc aminte de preotul Ioan Minut  care a slujit la noi intre anii 1953-1975 , pe atunci  s-au tinut slujbe la biserica atat in latina cat si in graiul ceangau, spun graiul ceangau si nu maghiar deoarece toate persoanele cu care am vorbit si si-au adus aminte de parintele Minut au spus ca tinea slujbe in limba stiuta si inteleasa de ei.  Batranii satului isi mai amintesc faptul ca “a venit o instiintare de sus in care eram obligati sa vorbim romaneste” si ca in biserica  s-a anuntat ca se vor face slujbe doar in romaneste,  dar parintele Minut nu a fost de acord si tinea slujbele si in latina si in graiul ceangau. In acea perioada Parintele Minut a intrat in conflict cu dascalul de pe atunci, Solomon care era de parere ca slujbele sa fie tinute in limba romana.La slujbe parintele Minut canta in ceangaieste iar dascalul Solomon in romaneste .S-au format doua grupuri pro si contra  iar cel condus de dascalul Solomon “a alungat preotul din sat” dupa cum povesteste o localnica. Se spune ca preotul Minut pe cand era pe cale sa paraseasca satul s-a intors cu fata spre sat blestemand oamenii care l-au alungat, oameni care s-au prapadit repede dupa plecarea lui.

      In timpul cercetarii mele am gasit dovezi care arata faptul ca in perioada in care parintele Minut era la noi in sat a existat o perioada in care  s-au tinut si slujbe in limba maghiara, oamenii  din sat mai invatati  primind si carti de rugaciuni in limba maghiara, existand persoane care isi notau si cantece sau rugaciuni in aceasta limba.

 

      Despre parintele Minut gasim un articol interesant pe site-ul primariei din Garleni:
“In timpul cat a fost paroh pr. Ioan Minut, 20 de persoane doreau introducerea limbii maghiare in biserica, insa ceilalti locuitori nu erau multumiti de aceasta. Insusi pr. Ioan Minut a indemnat locuitorii ceangai sa ceara Vaticanului, prin Legatia Maghiara din Bucuresti, a le aproba invatatori si preoti maghiari pentru toti locuitorii catolici din Moldova. In ajunul Craciunului din 1946 s-au auzit pentru prima oara cantece maghiare in biserica din Lespezi. In ziua de 12 ianuarie 1947, liturghia mare si vecernia au fost celebrate in limba maghiara, iar din aceasta cauza credinciosii au petrecut sarbatorile cu durere in suflet. In mai multe randuri credinciosii parohiei Lespezi au cerut episcopului ca toate rugaciunile si cantecele sa se faca pe intelesul tuturor, adica in limba romana. Tinerii declarau ca nu cunosc limba maghiara decat foarte putin, deoarece ei invata in limba romana. In timpul Sfintelor Liturghii, unii cantau in limba maghiara, iar altii in limba romana. Din acest motiv tinerii au ajuns pana acolo incat se distrau in biserica si nu in afara ei.”
Totodata nu trebuie sa uitam nici de parintele Gherghina care a fost nascut la noi in sat, despre care gasim urmatorul text tot pe pagina de prezentare a primariei Garleni:
“Ioan Gherghina, parohul din Lespezi, de origine ceangaiasca, a transmis la episcopia Romano-Catolica din Iasi cerintele enoriasilor referitoare la liturghia in limba maghiara, ulterior primind de la superiorul sau o instiintare cum ca in religie nu pot fi utilizate decate limbile romana si latina. Tototdata, episcopul i-a condamnat atitudinea si i-a pedepsit pe cei 16 cengai care s-au pronuntat pentru liturghia in limba maghiara. Episcopul Marcu Glaser, la data de 17 mai 1947, a dat un decret de afurisenie impotriva mai multor persoane pentru faptul de a fi impiedicat pe dascal de a sluji la biserica in ziua Inaltarii Domnului si pentru tulburarile pe care le faceau in parohia Lespezi. Diplomatii Ungariei acreditati la Bucuresti au protestat la Petru Groza, noul prim-ministru comunist al Romaniei, in legatura cu cele intamplate.
In timpul cat a fost paroh in lespezi pr. Ferenc Simon, relatia acestuia cu autoritatile s-a deteriorat in asa masura, incat consiliul local l-a gonit din sat. Pentru linistea spiritelor, a fost numit, pana la urma, in fruntea comunitatii din Lespezi, pr. Ioan Gherghina din Valea Mare, care oficia slujbe in limba maghiara si in limba romana. Tot el a sfintit si a sprijinit scoala maghiara din localitate. Parintele Gherghina a fost acuzat ca ar fi fost angajat al unei puteri straine reactionare si a fost acuzut, intemnitat si condamnat la munca silita, pedeapsa ispasita in conditii oribile ale teribilului “Gulag” romanesc.”
Si tot despre parintele Gherghina  mai gasim urmatoarea prezentare :
“Pater Gheorghina. Pe româneşte pentru cine vrea, şi pe ungureşte pentru cine vrea.

      Preotul Gherghina s-a născut în Valea Mare, comuna Faraoani, judeţul Bacău şi a fost sfinţit preot la 11 mai 1941. A făcut serviciul de vicar parohial în mai multe sate, iar în anii 1943-1946 a fost paroh la Săbăoani. În 1946-1947 a condus parohia Târgu Trotuş, apoi a fost paroh la Lespezi, unde a lucrat până în 1959. Pentru că mulţi săteni din Lespezi ceruseră slujbe în limba maghiară, în fiecare duminică el a oficiat o liturghie în limba română şi una în limba maghiară în anii când a fost paroh acolo. Oamenii îşi amintesc cu drag de preotul Gherghina, povestind despre bucuria de a merge la slujbele în limba maghiară, care în scurt timp au devenit adevărate sărbători: venea lumea din mai multe sate catolice din jurul Bacăului să participe la acest eveniment.

       Marea popularitate a preotului Gherghina nu a plăcut autorităţilor comuniste, care se temeau că nu vor reuşi colectivizarea satului din cauza lui. În 1959 l-au arestat şi anchetat, la fel ca şi pe alţi preoţi. A fost condamnat la nouă ani de închisoare pentru delictul închipuit de crimă contra ordinii sociale. A executat cinci ani şi jumătate de muncă silnică, şi a fost eliberat în 1964.
După închisoare a fost paroh la Buruieneşti, la Pildeşti şi la Somuşca.  Era îndrăgit şi respectat de toţi credincioşii care l-au cunoscut pentru că era aproape de problemele oamenilor, uşa parohiei era mereu deschisă pentru credincioşi, cu care vorbea pe ungureşte sau pe româneşte, după cum vroia fiecare.
Modest şi omenos, cât a trăit a fost căutat de bătrânii care preferau să se spovedească pe ungureşte.  A murit la 21 decembrie 1998 şi a fost înmormântat în cimitirul din satul natal. “
Adevar sau fictiune? Se stie faptul ca parintele Gherghina era de “origine “ ceangaiasca si implicit  stia a vorbi in graiul ceangaiesc, fapt cunoscut si de cei din Valea Mare. Dar de aici pana la a cunoaste limba maghiara este cale lunga. In articolul aparut pe www.ceangaii.ro se sutine faptul ca parintele Gherghina tinea slujbe in limba maghiara, totusi intrebati locuitorii din Lespezi care l-au cunoscut au spus ca “demult tinea si slujbe in ceangaieste si spovedea pe cei ce nu stiau romaneste”. Interesant este si faptul ca la intrebarea noastra daca parintele Gherghina stapanea limba maghiara , in timpul unui interviu acordat, fratele  parintelui Gherghina, Mihai Gherghina ,care inca este in viata a spus ca nu stie de asa ceava. El stie doar ca “vorbea ceangaieste ca noi toti”.

     Studii despre  graiul ceangailor au fost facute de foarte mult timp si de foarte multe personae, multe dintre acestea avand rezultate reale altele alterate dupa bunul plac al cercetatorului iar altele lasand loc de interpretari..
Interesanta  si corecta mi  se pare formularea   conf univ .dr. Ioan Danila într-un articol numit “DESTINUL UNUI IDIOM – GRAIUL CEANGAIESC DIN MOLDOVA”  în care gasim urmatoarea formulare:
       “Specificul graiului ceangăilor din Moldova face ca acesta să se încadreze în categoria ilingvismului dialectal, întrucât ,,în vorbirea curentă, este bilingv cel socotit în stare să folosească cu egală uşurinţă două limbi naţionale”

     Dialectologii maghiari care au întreprins anchete în ocalităţile catolice din Moldova au remarcat că la anumite întrebări s-au primit două sau trei răspunsuri, ceea ce a determinat catalogarea binară a termenilor. După cercetătorii maghiari, unele perechi de cuvinte sunt numai maghiare, altele numai româneşti, iar altele, dintr-un cuvânt maghiar şi unul românesc (sau invers). (Situaţiile din a treia categorie sunt cele mai numeroase.) Constatările i-au făcut să considere că ,,folosirea în număr mare a perechilor de cuvinte româno-maghiare este o  trăsătură caracteristică a bilingvismului într-un studiu înaintat”
Este stiut faptul ca  în dialectul ceangaiesc se gasesc foarte multe imprumuturi din limba maghiara, imprumuturi  datorita carora  o persoana ca nu are contact cu ceangaii  poate cataloga acest grai ca fiind unguresc-maghiar, pasaresc ,etc… Totusi  acest grai este foarte diferit  de cel unguresc-transilvanean precum si de cel maghiar, lucru constatat de majoritatatea celor ce au studiat acest grai.  Au aparut fel de fel de organizatii si fundatii care “lupta pentru drepturile ceangailor” si care forteaza  catalogarea ceangailor ca fiind “ceangai maghiari”.  Printre acestea gasim Asociatia Maghiarilor Ceangai  din Moldova” care  se ghideaza dupa vechea Societate a Sfantului Ladislau, asociatie care promoveaza prin orice mijloace  de care dispune idea de ceangai maghiari. De semenea pentru a spori  raspandirea acestei denumiri si a induce  in eroare persoanele in folosul acestei organizatii  au creeat sau ajutat la crearea   altor fundatii sau asociatii precum :  Fundaţia Siret-Roman,  Fundaţia Siret-Cleja sau Asociaţia Culturală Sfântul Ştefan din Pustiana care promoveaza aceeasi  ideologie.

      De asemenea poate fi mentionat si postul de radio online Csango radio, www.csangoradio.ro care de fapt foloseste limba maghiara literara in majoritatea cazurilor astfel inducand in eroare eventualii ascultatori care nu au cunostinta de graiul real al ceangailor.

      Trebuie acordata o mare atentie   asupra  modului de  lucru a acestor  asociatii-fundatii deoarece prin  toate mijloacele de care dispun : pagini de internet – www.csango.ro – pagina AMCM, www.ceangai.ro – pagina Fundatiei Culturale Siret,  ziare, reviste, media,  posturi  de radio online,  incearca o divagare a termenului de ceangau si de schimbare a identitatii acestora. Este foarte interesant de cititit si raportul APADOH-CH   http://www.apador.org/rapoarte/rap2001.htm unde AMCM au aratat membrilor comisiei  doar  o parte de adevar, ducandu-i pentru studii exact in zonele in care ei desfasurau activitati  pentru a lua contact cu “asistaţii AMCM”

De ceva timp  şi in satul nostru se desfasoara ore de  “limba maternă maghiară”. Aceste ore sunt extrascolare deocamdata. Sunt desfasurate cu stiinta autoritatilor locale. Nu stim pozitia exacta a autoritatilor dar   totusi exista un compromis  luand in considerare mai multi factori. De curand a aparut cartea “Monografia comunei Faraoani” sustinuta financiar si de Primaria Faraoani, scrisa de prof. Anton Cosa, cartea avand la baza informatiile din  alta carte scrisa de dansul  “Catolicii din Faraoani”. Este interesant de observant faptul ca din “Monografia comunei Faraoani a disparut expresia folosita in celelalte carti a prof Coşa ”majoritate certă româneasca” si a aparut spre surprinderea multora expresia “ graiul matern unguresc – ceangău”. De asemenea cartea lasa foarte mult loc de interpretati si speculatii  in problema identitatii neluand in considerare si un studiu lingvistic. O opinie a profesorului Cosa despre elementele lipsa dar si despre cele noi aparute ar fi interesanta…
Incercand sa trag o concluzie  nu pot ajunge decat la idea ca organizatiile, fundatiile si persoanele care promoveaza acest invatamant in limba maghiara pentru ceangai nu fac decat sa  distruga acest grai. Acest grai a fost conservat si transmis din generatie in generatie fara ajutorul exterior al cuiva, fara a se folosi texte scrise, dainuind de veacuri si ramanand aproape neschimbat. Este de interes major o incercare de conservare a acestui grai prin diferite  mijloace si transmiterea lui  spre generatiile ce vor veni. Prin conservarea acestui grai inteleg pastrarea acestuia asa cum este el si cum evoulueaza de la sine fara insertii externe sau  incercarea de a trece la scrierea acestui  grai.
Din studiille efectuate de-a lungul timpului a rezultat faptul ca acest grai nu se poate scrie daca se doreste pastrarea formei initiale a exprimarii. Trebuie inteles faptul ca acest dialect ceangaiesc curat nu este inteles  nici de “ungureni” asa cum se numesc ei insisi, cei din zona Harghita -Covasna nici de maghiarii din Ungaria. Odata transcris  cuvantul din graiul ceangaiesc in  limba maghiara literara sau in orice alta limba , sensul de baza si  intelesul cuvantului se pierde in defavoarea ceangaului acesta nemaireusind nici sa il citeasca nici sa il inteleaga. Sub orice motiv se incearca acum “renasterea si redobandirea originilor ceangaiesti sau presupusa conservare” acest invatamant in limba maghiara pentru ceangai ar trebui sa dispara cu desavarsire daca într-adevar se doreste o conservare a tot ceea ce cuprinde denumirea de ceangau si nu  o asimilare a ceangailor spre partea maghiara asa cum se face acum.

Acest mic studiu a fost bazat pe informatiile  culese din urmatoarele surse :

• studii personale efectuate in satul Valea Mare de-a lungul a mai mult de 4 ani.
• Informatii publice  si documente disponibile pe www.csango.ro
• Informatii publice  si documente disponibile pe www.ceangaii.ro
• Informatii publice  si documente disponibile pe www.ceangai.ro
• Informatii publice  si documente disponibile pe www.valeamare.ro
• Informatii publice  si documente disponibile pe www.primariagarleni.ro
• Informatii publice si documente disponibile  pe  www.apador.org/rapoarte/rap2001.htm
• Informatii publice si documente disponibile pe   www.asrocatolic.ro
• Informatii  publice si documente disponibile pe www.wikipedia.ro
• extras din Culture e fede, nr.2/2001, Vatican
• Cartea “Catolicii din Faraoani”  Anton Cosa
• Cartea Monografia comunei Faraoani” Anton Cosa
• Cartea “Bandinus” editura Harghita  prin amabilitatea AMCM
• Cartea “Petras” editura Harghita prin amabilitatea AMCM
• CD-uri  si materiale didactice publice editate sub  tutela AMCM
• Discutii  cu  unii din “profesorii” si sustinatorii invatamantului in limba maghiara dar si cu o parte din copii ce frecventeaza orele de limba maghiara
• Altele….